Despre Hamlet, wrestling și inteligența artificială | Observator Cultural

Source: Observator Cultural

Pe 25 mai, la Craiova - în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, organizat, o dată la doi ani, de Teatrul Național "Marin Sorescu" -, legendarul Robert Lepage (regizor, actor, dramaturg și, de cîțiva ani, fondatorul unui spațiu teatral în orașul Québec) prezintă Tragedia lui Hamlet, într-o versiune coregrafică realizată împreună cu dansatorul și coregraful canadian Guillaume Côté.

Ați făcut un nou Hamlet - într-o epocă în care această piesă este montată extrem de des. Dvs. înșivă ați revenit, de fapt, la ea, spunînd că acum doriți să intrați "pe o altă ușă". Care e această ușă?

E "ușa" acțiunii, pentru că Hamlet e o piesă despre acțiune și inacțiune. Problema lui Hamlet e că are o datorie să acționeze, însă ezită mereu și este prea cerebral ca s-o facă, de fapt. De aici, contradicția dintre acțiune și inacțiune. Sigur, dacă scoți toate cuvintele din Hamlet, îți dai seama că se întîmplă o grămadă de lucruri, e multă acțiune. Cînd dansezi Hamlet, trebuie să te bazezi pe ceea ce reprezintă acțiune (sau inacțiune). A fost, deci, o abordare foarte interesantă pentru mine, fiindcă nu ești prins în toate subtilitățile cuvintelor, ci pătrunzi în complexitatea acțiunii. Dacă nu ai la îndemînă decît mișcare ca să te exprimi, trebuie să găsești modul de a respecta diversele aspecte ale piesei. De pildă, la Shakespeare, nu toate personajele vorbesc la fel, regele folosește anumite cuvinte, cei care nu sînt nobili - altele. E un mod de a "desena" personajele - și o problemă în traduceri. A fost interesant faptul că, în grupul nostru de dansatori, sînt balerini de dans clasic, care vin de la Baletul Național al Canadei, sînt cîțiva extraordinari dansatori contemporani și avem și dansatori de street dance. Aceste trei abordări, trei vocabulare vin fiecare cu un alt background și pentru noi a fost fascinant să folosim asta. Dacă vorbele sînt mișcare, atunci mișcarea trebuie să urmărească diferențele de stil. N-am aplicat asta în mod sistematic, am lăsat lucrurile să se întîmple și, la final, am observat că există nu doar diverse personaje în Hamlet, sînt și corpuri diferite, energii și viteze diferite. Dacă nu e folosit ca să copieze piesa, ci ca să creeze o altă versiune de Hamlet, dansul devine ceva foarte, foarte interesant.

Deci ați tradus diferitele niveluri de limbaj din Hamlet, prin niveluri distincte de corporealitate.

Diferite vocabulare fizice, da. E o altă abordare, cu siguranță nu te gîndești la asta cînd faci Hamlet cu actori, chiar dacă oricum corpurile sînt diferite. Ești absorbit de limbaj, de modul de a vorbi, de adaptarea traducerii. E și multă pasiune în Hamlet, de felurite naturi. Iar mișcare în dans e un mod fantastic de explorare a ei. Ceea ce s-a întîmplat e că dansatorii sînt foarte iuți. Fac, desfac și refac, apoi desfac din nou, lucrează extraordinar de rapid, mai rapid decît actorii. Se întîmpla să spun, de exemplu, că Ofelia n-ar fi făcut asta, din X și Y motive, iar dansatorii să refacă totul pe loc. A fost un proces minunat pentru mine - eu nu eram coregraful, eram dramaturgul și regizorul și dădeam indicații, așa cum se face, de regulă, cu actorii. Așa că dansatorii se confruntau cu ceva ce nu le era familiar. Există multe adaptări coregrafice cu Hamlet, dar de regulă sînt chestii romantice, cu gesturi ample, care încearcă să copieze liniile dramaturgice generale ale piesei. Noi am vrut să-l facem încă și mai teatral, deși totul e dans, și cu cît mai puțin "mimă", imitație. Mîndria mea cea mai mare, la premieră, a fost să fiu întrebat unde am găsit actori care dansează atît de bine. Mai e și faptul că unii dansatori simt nevoia să verbalizeze ceea ce fac - nu sînt cuvinte, însă dacă apare nevoia unui sunet, dă-i drumul! Ne întoarcem la Pina Bausch, la Tanz-theater. E dans, însă ține cont de performer, iar dacă performerul vrea să rîdă pe bune sau să plîngă, e liber s-o facă.

Cum se dansează, totuși, inacțiunea?

Poți reprezenta inacțiunea mișcîndu-te foarte mult. Inacțiune nu înseamnă să nu faci nimic, ea e provocată de supracțiune, excesul de acțiune, interioară. Hamlet nu se mișcă la fel ca restul, iar cînd decide să se miște, o face nebunește, fiindcă e un mijloc pentru ceea ce vrea să obțină. Acest lucru era un aspect important pentru mine și aveam dansatorii perfecți să testăm. E un nivel foarte ridicat de abstractizare în dans, marea libertate a dansului e că, și dacă reprezinți un personaj, poți exprima lucruri pe care un actor trebuie să le păstreze pentru sine, le poate exprima doar prin voce. Să dau un exemplu: Guillaume Côté, coregraful spectacolului, care e și Hamlet, dansa într-un Romeo și Julieta și m-a invitat la o repetiție. Am fost foarte surprins cînd am ajuns: era această mare scenă cu Romeo și Julieta, care umpleau tot spațiul, și am întrebat ce scenă e. Iar Guillaume a răspuns: "E scena balconului". "Bine - am zis eu -, dar în scena asta, ea e prizonieră în balcon, iar el e jos". "Da, dar știi că noi sîntem dansatori."

Tragedia lui Hamlet e o colaborare cu coregraful Guillaume Côté, iar presa scria, mai în glumă, mai în serios, că aveți cu el un fel de bromance, o adîncă prietenie bazată pe admirație. Ce vă aduce împreună și ce să desparte?

Cred că fiecare descoperă libertatea în munca celuilalt. Sigur, Guillaume vine din baletul clasic, unde trebuie să urmezi regulile; o artă foarte rigidă. Eu lucrez într-un mediu unde există foarte multă libertate, dar și multe limitări. Spuneam despre cît de rapid lucrează dansatorii. Mie-mi place să explorez, să fac și să refac. Poți face asta și în teatru, dar nu la fel ca în dans. În teatru, e foarte mult orgoliu, ai mult de lucru cu natura umană. În dans, există o imensă generozitate. Am colaborat cu Guillaume de mai multe ori. Pentru el, este eliberator, în meșteșugul lui, și pentru mine la fel. Abstractizarea din dans, despre care vorbeam, nu e ceva ce-ți poți permite mereu în teatru. În teatru, se întîmplă în cazuri speciale. Cu mulți ani în urmă, am lucrat cu Sylvie Guillem, o mare balerină clasică, dar care s-a reinventat în dansul contemporan. Lucram cu ea și cu Russell Maliphant (e vorba despre spectacolul Eonnagata, 2009 - n. I.P.), care vine din noul dans britanic. Cu siguranță, la acea dată, dansul contemporan britanic nu era preocupat de personaje/caractere, linie narativă și restul chestiilor venite din teatru. Maliphant venea din cu totul altă lume decît mine, eu vin dintr-una a dramaturgiei. Sylvie era idealul de la mijloc - putea traduce între cele două lumi, căci venea din dansul clasic, cu personaje și poveste, unde gestul are mereu o semnificație. A fost o experiență să înțeleg diferențele dintre cele două universuri și cum se pot ele întîlni. Nimic nu e mai indicat ca să-ți arate cum funcționează aceste două lumi decît un dansator clasic. Mă atrage mult zona asta de întîlnire, și-l atrage și pe Guillaume, un zeu al clasicului căruia-i place să se elibereze cîteodată ca să exploreze zone cu dans contemporan, street dance etc. Să vadă cum poți introduce linii clasice în ceea ce e prin definiție formă liberă.

Sînteți un maestru al experimentelor și inovărilor în artele performative. V-ați întors, totuși, vreodată la idei pe care le-ați mai avut sau la lucruri pe care le-ați mai făcut?

Ce-mi place să-mi revizitez căderile, ratările. Nu cred într-o ratare pe bune. Orice proiect al unui om e bine intenționat, are gînduri bune și poate să nu se realizeze din motive independente de autor. Iar ăsta nu e un motiv să abandonezi proiectul. Așa că eu, unul, îl pun deoparte și, peste ani, se prea poate să găsesc răspunsul la problemă. Așa că revizitez nu spectacole în întregime, ci anume idei dintr-un spectacol. Poate că acum am un proiect care va folosi mai bine acea idee. Mi s-a întîmplat în cîteva proiecte. Cum spunea Albert Einstein, "Nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă". Așa că nu mă rușinez niciodată cu o ratare trecută, acolo trebuie să fi fost ceva prost înțeles, prost utilizat, nedezvoltat, iar cîndva își va găsi utilitatea.

După celebra dvs. colaborare cu Peter Gabriel, pentru turneul lui, Gabriel spunea, într-un interviu, că faceți teatru pentru oameni cărora nu le place teatrul. Acum, în schimb, aveți propriul spațiu de teatru și alcătuiți un repertoriu pentru el. Care e spectatorul dvs. ideal?

Nu am un spectator ideal, dar am un public ideal. Iar publicul e un amestec de oameni de tot felul. Asta încercăm să facem la Le Diamant, să creăm lucruri știind că există diversitate umană.

O problemă cu mare parte din artele performative acum e că au devenit o nișă, niște eco-camere. La CNN, la Fox News, asculți lucruri care reflectă ceea ce gîndești tu. Eu cred în provocarea publicului. Aduci împreună oameni care vin din locuri diferite, sînt bogați sau săraci, snobi sau nu. Sînt interesați de același lucruri, fiindcă în ceea ce le oferi există cîte ceva pentru fiecare. La Le Diamant, am introdus în programare, o dată la două luni, wrestling. Wrestlingul se presupune că e vulgar, de calitate inferioară, pentru oameni care nu merg la teatru și nu au cultură. De fapt, wrestlingul e o experiență teatrală fantastică. Există o dramaturgie, sînt personaje, toate tipurile din tragedie și din comedie, e commedia dell'arte, e totul acolo. La serile de wrestling vin oameni care intră, astfel, pentru prima dată într-o sală de teatru. În foaier, avem prezentări ale spectacolelor și uneori se întorc să vadă teatru. Ajung la concluzia că Le Diamant nu e un loc care să-i sperie, e un loc pentru fiecare. Pentru că noi încercăm să aducem împreună clasele sociale. Sînt și snobi foarte bogați care nu s-ar duce niciodată să vadă wrestling, dar care vin fiindcă e Le Diamant - și descoperă ceva, inclusiv un public. Am reușit să creăm un public mixt prin astfel de evenimente. Să luăm circul: există lume căreia îi plac sporturile, dar nu și arta; și există oameni cărora le place arta, dar care urăsc sportul. Totuși, tuturor le place circul, tocmai pentru că e întîlnirea dintre performanță sportivă și artă. Și Hamlet-ul despre care vorbeam, sigur că e dans, e artă, dar e și incredibil de atletic - și-i prinde în zece minute pe spectatorii care, altfel, spun că nu le place teatrul.

Poate e faptul că eu provin dintr-un mediu în care oamenii n-au fost foarte expuși la teatru. E nevoie de multă educație ca să-ți placă teatrul. Dacă vii dintr-un context în care ai un public captiv sau tradițional pe care poți conta, poți face altceva, însă poate că nu ești atît de provocat ca atunci cînd chiar trebuie să convingi lume care n-a călcat niciodată într-o sală de spectacol. Atunci chiar trebuie să găsești căi să-i activezi intelectual, fără să-i alungi.

Ați deschis acest spațiu în orașul Québec, Le Diamant, chiar înainte de pandemie, în 2019. Care sînt avantajele și dezavantajele de a administra un teatru, în epoca noastră?

Principalul avantaj e că nu mai trebuie să găsesc unde să-mi arăt propriile producții acasă. Altfel, Ex Machina, compania mea, s-a bazat mereu pe turnee. Așa că petreceam o treime din timp în Québec și restul, în lume. Acum, că trebuie să operez un teatru, călătoresc mai puțin, cred că stau cam jumătate din timp acasă. Uneori, e greu să jonglez cu cele două - cînd ai un spațiu, chiar e nevoie să fii prezent. Nu fac multă administrație, am o super echipă, mă concentrez pe partea creativă, dar tot e greu - trebuie să mă ocup și de cariera mea internațională, și de cea locală.

Mai mult decît regizor, sînteți un artist multidisciplinar, care lucrează enorm de mult cu noi tehnologii. Cum credeți că va influența inteligența artificială (AI) artele performative?

Mă simt un moș în fața chestiunii ăsteia. Am un sentiment de rezistență. Pot să văd frumusețea AI-ului, avantajele lui, dar văd și multă tristețe: dacă tehnologia, computerele vor avea parte de toată distracția de a crea poezie, imagini frumoase și muzică fascinantă, iar oamenii vor fi doar spectatori și utilizatori... N-am găsit nimic în AI care să-mi dea multă speranță. Cum ziceam, e posibil să fiu eu depășit de vremuri. Ce e înspăimîntător e că am impresia că-n Anglia au întrebat niște computere cum am putea eradica violența și toate probleme actuale, războaiele, poluarea etc. Care e soluția. Iar soluția calculatoarelor a fost: Eradicați specia umană. Într-o zi, tehnologiile vor decide că, spre binele planetei, trebuie să scape de oameni - și vor și putea s-o facă, cam ca-n Portocala mecanică. Pe scurt, încă trebuie să mă convingă cineva că AI contribuie la creșterea creativității. Nu sînt cine știe ce entuziast. Plăcerea și durerea creației ar trebui să rămînă o experiență omenească.